Versiones en español y rumano, publicadas en la revista
Horizon Literar Contemporan.
Horizon Literar Contemporan.
En la estación de subterráneos se respiraba impaciencia. Laura miró su reloj. Si lograba transbordar antes de diez minutos, tendría tiempo de tomar un café con Joaquín antes de entrar a clase. Por fin el tren llegó, ondulando sobre los rieles.
Se mezcló con los pasajeros y se sentó en el último vagón. Las puertas se cerraron, las luces parpadearon un par de veces, y languidecieron dejando el vagón en una semi penumbra. Laura maldijo para sus adentros, porque no podría echar un último vistazo a sus apuntes.
Miró a su alrededor y se encontró con la mirada descarada de un hombre joven y muy delgado, de cabello lacio y oscuro. Estaba parado cerca de una de las puertas, y algo en él hizo que se sintiera incómoda.
No era la primera vez que lo veía, pero nunca le había prestado atención. En la rápida mirada que le dedicó le pareció que su ropa era anticuada. Notó su extrema palidez y que los ojos, demasiado brillantes, estaban rodeados por profundas ojeras. Pero enseguida se distrajo en otros pensamientos.
Las estaciones se sucedieron con rapidez y pronto llegó el momento de hacer combinación con la otra línea. Bajó, y se rezagó un poco para no amontonarse con el resto de la gente.
En pocos segundos sucedieron dos cosas inesperadas: un chico le arrebató el bolso y escapó corriendo por el andén casi vacío, y el hombre del tren se acercó a ella y la tomó por un brazo.
¾Vamos a buscarlo ¾le dijo¾ no puede estar muy lejos.
Laura lo encaró bruscamente:
¾¡Suélteme! ––le dijo.
¾Sólo quiero ayudarla ¾respondió, sin hacerle el más mínimo caso.
De pronto se sintió mareada, y cambió de parecer. Pensó en sus pertenencias. No llevaba mucho dinero, pero sí sus documentos, llaves... y las cartas de Joaquín.
Mientras, el ladronzuelo se coló por una puerta estrecha y despintada que se abría donde terminaba la pared azulejada del andén.
De un tirón Laura se soltó del brazo que la retenía y en un gesto de audacia poco común en ella, comenzó a correr detrás del chico sin pensarlo dos veces.
Entró en un pasillo largo y mal iluminado, que parecía descender suavemente. Contra las paredes cubiertas de graffitti se apilaban flojamente rollos de cable y alambre. El aire era frío y estaba enrarecido.
Sólo se escuchaba el sonido de pasos: delante, el golpeteo de los pies del chico, luego sus propios pasos, rápidos y firmes y, por último, otros pasos más lentos y sigilosos que cerraban la marcha.
El pasillo desembocó en un amplio salón de techo abovedado con varias columnas manchadas de humedad, y Laura titubeó. El piso estaba mojado.
Al detenerse escuchó su propia respiración agitada y un goteo monótono que caía en algún rincón. Una rata asustada emitió un chillido agudo, y escapó hacia la oscuridad
La sala terminaba en una pared gris en la que se veía una única abertura alta y estrecha. Del ladronzuelo, ni rastros.
De pronto una mano fría se posó en su hombro, arrancándole un grito ¡Era el hombre del tren!
Quedaron frente a frente. Él la miraba intensamente con sus ojos demasiado brillantes y ella sintió miedo. Un miedo que no le permitía moverse. Cada vez sentía su aliento más cerca hasta que, con verdadero espanto, vio relucir unos colmillos que se acercaban a su cuello. Apenas la rozaron, un fino hilo de sangre manchó el blanco impecable de su blusa. Se estremeció y él se apartó. La miró con sorna, y la dejó ir.
Con un esfuerzo sobrehumano, Laura corrió hacia la abertura del fondo; era su única alternativa. Se encontró en el rellano de una escalera oscura que descendía... quien sabe hasta dónde. Pero lo único que le quedaba por hacer era seguir adelante.
Perdió la noción del tiempo; ya no sabía cuanto hacía que bajaba, hasta que su corazón comenzó a latir furiosamente ¡Escuchó voces! ¡Un poco más abajo se escuchaban voces!
Apuró el paso. La escalera se abrió a otra amplia sala ruinosa, en la que todavía se notaban los vestigios de un lujo decadente. Allí, vestidos con ropas raídas y de distintas épocas, había hombres, mujeres y niños que pálidos y envilecidos, deambulaban por los pasillos polvorientos y parecían esperarla
¾No la toquen, es para él ¾repetían con voz monótona una y otra vez, dejándola correr sin sentido ni dirección entre las puertas rotas y las cortinas de terciopelo rasgadas.
Y es que había llegado a lo más profundo bajo la estación de subterráneos, refugio y cárcel a la vez de las almas perdidas que beben sangre para tratar de aplacar su sed eterna.
Desde un principio todo había sido una trampa, un juego cruel. Y ahora llegaba Él. Él, que convertía a sus víctimas en amantes suicidas o en hijos de su negro corazón, despojándolos de toda humanidad.
Laura comprendió todo en su último instante de lucidez. Ya se acercaba a ella sonriendo, tendiéndole sus manos pálidas. Sabía que había perdido la partida, porque estaba deseando que la alcanzara...
SUB STAŢIA DE METROU
În staţia de metrou plutea nerăbdarea. Laura îşi privi ceasul. Dacă s-ar fi transbordat în zece minute, ar fi avut timp să ia o cafea cu Joaquín mai înainte de a intra la clasă. În cele din urmă trenul sosi, balansându-se pe şine.
Se amestecă printre călători şi se opri în ultimul vagon. Uşile se închiseră, luminile clipiră câteva de câteva ori şi încremeniră, lăsând vagonul în penumbră. Laura blestemă în sinea ei, pentru că nu putea să mai arunce o privire pe notiţele ei. Privi în jur şi întâlni privirea neruşinată a unui bărbat tânăr şi foarte suplu, cu părul drept şi închis la culoare. Stătea în picioare lângă una din uşi, şi ceva din el o făcu să se simtă incomod.
Nu era pentru prima dată când o vedea, dar niciodată nu îi dăduse atenţie. În privirea fugară pe care i-o dedică i se păru că rochia ei era demodată. Reţinu paloarea sa extremă şi că ochii, prea strălucitori, îi erau înconjuraţi de cearcăne adânci. Dar apoi au furat-o alte gânduri.
Staţiile se succedară rapid şi curând veni momentul să schimbe linia. Încetini şi zăbovi un pic, ca să nu se amestece cu ceilalţi.
În câteva clipe se petrecură două lucruri neaşteptate: un puşti îi smulse geanta şi o luă din loc fugind pe platforma aproape goală, iar omul din tren se apropie de ea şi o luă de braţ.
- Hai după el, nu poate să fie prea departe.
Laura îl înfruntă brusc:
- Dă-mi drumul! îi spuse.
- Nu vreau decât să te ajut, răspunse, fără să facă nici un caz.
Dintr-o dată se simţi ameţită şi se răzgândi. Se gândi la lucrurile ei. Nu-i fuseseră luaţi mulţi bani, dar îi luase documentele, cheile ... şi scrisorile de la Joaquín.
În timpul acesta, micul hoţ se strecură prinbtr-o uşă îngustă, unde se termina peretele acoperit cu faianţă al platformei.
Cu o smucitură, Laura se eliberă din strânsoarea braţului care o ţinea şi, cu un gest de curaj puţin obişnuit pentru ea, începu să alerge după băiat, fără să mai stea pe gânduri.
Intră într-un coridor lung şi prost luminat, care părea să coboare uşor. Pe pereţii acoperiţi cu grafitti se îngrămădeau parcă role de sârmă şi cabluri. Aerul era rece şi rarefiat.
Nu se auzea decât zgomotul paşilor dinainte, bocănitul picioarelor băiatului, apoi propriii paşi, rapizi şi hotărâţi şi, în ultimul rând, alţi paşi mai înceţi şi reţinuţi încheind marşul.
Cordorul dădea într-o cameră de zi spaţioasă cu un tavan boltit, sprijinit pe mai multe coloane colorate de umezeală şi Laura avu un moment de ezitare. Podeaua era udă.
Oprindu-se, ea îşi ascultă propria-i respiraţie agitată şi o picurare monotonă care cădea într-un colţ oarecare. Un şobolan speriat scoase un chiţăit ascuţit şi dispăru în întuneric.
Încăperea se sfârşea cu un perete gri, în care se vedea o singură deschizătură, înaltă şi îngustă. De micul hoţ nici urmă.
Deodată, o mână rece se puse pe umărul ei, smulgându-i un ţipăt. Era omul din tren!
Rămaseră faţă în faţă. El se uita ţintă la ea cu ochii săi prae strălucitori, şi ea simţi teamă. O teamă care nu îi dădea voie să se mişte. Îi simţea respiraţia tot mai aproape până ce, cu adevărat îngrozită, văzu nişte colţi care se apropiau de gâtul ei. De-abia o atinse, şi un fir subţire de sânge îi pătă albul rochiei. Se cutremură şi el se trase de-o parte. O privi cu dispreţ, şi o lăsă să plece.
Cu o sforţare supraomenească, alergă până la deschizătura din fund, era singura ei alternativă. Se pomeni pe o scară întunecată, care ducea dumnezeu ştie până unde. Dar singurul lucru care-i rămânea de făcut era să meargă înainte.
Pierdu noţiunea timpului, nu mai ştia de cât timp cobora, până ce inima îi începu să-i bată furios. Auzi glasuri! Un pic mai jos se auzeau glasuri.
Ea grăbi pasul. Scara dădu în altă cameră ruinată, unde totuşi se mai puteau vedea urmele unui lux decadent. Acolo, îmbrăcaţi în haine ponosite, erau bărbaţi, femei şi copii cu chipuri palide şi livide care umblau prin holurile prăfuite şi păreau să o aştepte.
- Nu o atingeţi, e pentru el! repetau cu voce monotonă, lăsând-o să alerge fără rost şi fără ţintă între uşile căzute şi perdelele rupte de catifea.
Şi când a ajuns la cel mai adânc nivel al staţiei de metrou, refugiu şi carceră în acelaşi timp a sufletelor pierdute care beau sânge pentru a încerca să-şi potolească setea eternă.
De la început, totul fusese o capcană, un joc crud. Şi acum sosea El, care-şi transforma victimele în amante sau în fii ai sufeltului său negru, despuindu-i de orice urmă de omenie.
Laura înţelese totul în ultima sa clipă de luciditate, pentru că se apropia de ea surâzând, ţinând-o de mâinile palide. Ştia că pierduse partida. Dorea să o cuprindă în braţe...
Traducción: Daniel Dragomirescu.
SUB STAŢIA DE METROU
În staţia de metrou plutea nerăbdarea. Laura îşi privi ceasul. Dacă s-ar fi transbordat în zece minute, ar fi avut timp să ia o cafea cu Joaquín mai înainte de a intra la clasă. În cele din urmă trenul sosi, balansându-se pe şine.
Se amestecă printre călători şi se opri în ultimul vagon. Uşile se închiseră, luminile clipiră câteva de câteva ori şi încremeniră, lăsând vagonul în penumbră. Laura blestemă în sinea ei, pentru că nu putea să mai arunce o privire pe notiţele ei. Privi în jur şi întâlni privirea neruşinată a unui bărbat tânăr şi foarte suplu, cu părul drept şi închis la culoare. Stătea în picioare lângă una din uşi, şi ceva din el o făcu să se simtă incomod.
Nu era pentru prima dată când o vedea, dar niciodată nu îi dăduse atenţie. În privirea fugară pe care i-o dedică i se păru că rochia ei era demodată. Reţinu paloarea sa extremă şi că ochii, prea strălucitori, îi erau înconjuraţi de cearcăne adânci. Dar apoi au furat-o alte gânduri.
Staţiile se succedară rapid şi curând veni momentul să schimbe linia. Încetini şi zăbovi un pic, ca să nu se amestece cu ceilalţi.
În câteva clipe se petrecură două lucruri neaşteptate: un puşti îi smulse geanta şi o luă din loc fugind pe platforma aproape goală, iar omul din tren se apropie de ea şi o luă de braţ.
- Hai după el, nu poate să fie prea departe.
Laura îl înfruntă brusc:
- Dă-mi drumul! îi spuse.
- Nu vreau decât să te ajut, răspunse, fără să facă nici un caz.
Dintr-o dată se simţi ameţită şi se răzgândi. Se gândi la lucrurile ei. Nu-i fuseseră luaţi mulţi bani, dar îi luase documentele, cheile ... şi scrisorile de la Joaquín.
În timpul acesta, micul hoţ se strecură prinbtr-o uşă îngustă, unde se termina peretele acoperit cu faianţă al platformei.
Cu o smucitură, Laura se eliberă din strânsoarea braţului care o ţinea şi, cu un gest de curaj puţin obişnuit pentru ea, începu să alerge după băiat, fără să mai stea pe gânduri.
Intră într-un coridor lung şi prost luminat, care părea să coboare uşor. Pe pereţii acoperiţi cu grafitti se îngrămădeau parcă role de sârmă şi cabluri. Aerul era rece şi rarefiat.
Nu se auzea decât zgomotul paşilor dinainte, bocănitul picioarelor băiatului, apoi propriii paşi, rapizi şi hotărâţi şi, în ultimul rând, alţi paşi mai înceţi şi reţinuţi încheind marşul.
Cordorul dădea într-o cameră de zi spaţioasă cu un tavan boltit, sprijinit pe mai multe coloane colorate de umezeală şi Laura avu un moment de ezitare. Podeaua era udă.
Oprindu-se, ea îşi ascultă propria-i respiraţie agitată şi o picurare monotonă care cădea într-un colţ oarecare. Un şobolan speriat scoase un chiţăit ascuţit şi dispăru în întuneric.
Încăperea se sfârşea cu un perete gri, în care se vedea o singură deschizătură, înaltă şi îngustă. De micul hoţ nici urmă.
Deodată, o mână rece se puse pe umărul ei, smulgându-i un ţipăt. Era omul din tren!
Rămaseră faţă în faţă. El se uita ţintă la ea cu ochii săi prae strălucitori, şi ea simţi teamă. O teamă care nu îi dădea voie să se mişte. Îi simţea respiraţia tot mai aproape până ce, cu adevărat îngrozită, văzu nişte colţi care se apropiau de gâtul ei. De-abia o atinse, şi un fir subţire de sânge îi pătă albul rochiei. Se cutremură şi el se trase de-o parte. O privi cu dispreţ, şi o lăsă să plece.
Cu o sforţare supraomenească, alergă până la deschizătura din fund, era singura ei alternativă. Se pomeni pe o scară întunecată, care ducea dumnezeu ştie până unde. Dar singurul lucru care-i rămânea de făcut era să meargă înainte.
Pierdu noţiunea timpului, nu mai ştia de cât timp cobora, până ce inima îi începu să-i bată furios. Auzi glasuri! Un pic mai jos se auzeau glasuri.
Ea grăbi pasul. Scara dădu în altă cameră ruinată, unde totuşi se mai puteau vedea urmele unui lux decadent. Acolo, îmbrăcaţi în haine ponosite, erau bărbaţi, femei şi copii cu chipuri palide şi livide care umblau prin holurile prăfuite şi păreau să o aştepte.
- Nu o atingeţi, e pentru el! repetau cu voce monotonă, lăsând-o să alerge fără rost şi fără ţintă între uşile căzute şi perdelele rupte de catifea.
Şi când a ajuns la cel mai adânc nivel al staţiei de metrou, refugiu şi carceră în acelaşi timp a sufletelor pierdute care beau sânge pentru a încerca să-şi potolească setea eternă.
De la început, totul fusese o capcană, un joc crud. Şi acum sosea El, care-şi transforma victimele în amante sau în fii ai sufeltului său negru, despuindu-i de orice urmă de omenie.
Laura înţelese totul în ultima sa clipă de luciditate, pentru că se apropia de ea surâzând, ţinând-o de mâinile palide. Ştia că pierduse partida. Dorea să o cuprindă în braţe...
Traducción: Daniel Dragomirescu.
No hay comentarios:
Publicar un comentario